O metodă periculoasă. Un film şi mai şi.

Naşterea psihanalizei. Concepută de Freud, moşită de Jung. Cu greu mă pot gândi la ceva mai dificil de narativizat şi transpus într-un film altfel-decât-documentar. Nu ştiu ce o fi fost în mintea lui David Cronenberg când s-o fi înhămat să facă din ea un film cursiv, made in Hollywood. Adică A Dangerous Method. 

Nu că ar fi prima aventurare a regizorului în tenebrele cele mai întunecate ale psihicului, în zona din care dorinţe ancestrale - altfel reprimate atent prin dresajul social - răbufnesc exploziv. Şi se revarsă agresiv asupra primului obstacol peste care dau în cale: trupul. Mutilările fizice de horror a la Musca sau Existenz vorbesc destul de clar despre interesul lui Cronenberg în sondarea străfundurile întunecoase ale conştiinţei. Plonjarea în  id, cum ar spune Freud, acolo unde viermuiesc cele mai nestăpânite dorinţe. Ieşite direct din instinct, neîngrădite de raţiune. Dar, de aici şi până la a face un film întreg despre un subiect atât de abstract şi volatil precum psihanaliza, e cale lungă.   

Firul de care se agaţă Cronenberg e legendara rivalitate dintre Freud şi Jung. La care adaugă un ingredient feminin. Presupusul triunghi amoros care se lasă ghicit de pe afiş se dovedeşte a fi nu tocmai amoros, dar, în fine, e tot vechea poveste de tip "who gets the girl in the end". (Freud does, ca să vă stric surpriza :p).

Un pic exagerat în prima parte, cu Keira Knightley trecând parcă prea mult peste limita suportabilului şi credibilului în rolul bolnavei psihic, A Dangerous Method reuşeşte să coaguleze câteva momente memorabile. Dar şi destule discontinuităţi, întrebări importante lăsate fără răspuns. Acestea, însă, vor fi fără îndoială iertate de entuziaştii care se duc nu atât pentru a vedea un film cursiv, cu legături cauzale bine unse, cât o felie de istorie. Iar vestea bună pentru ei este că echipa scenarist-regizor şi-a făcut sârguincios temele de casă. E o mică bucurie să descoperi tot felul de detalii preluate din cronici ale vremii şi prinse în ţesătura narativă. 

"Nu îşi dau ei seama că le aducem ciuma", spune Sigmund Freud cu o bizară ironie premonitorie contemplând Statuia Libertăţii, la un moment dat. E începutul anilor 1900 şi celebrul vienez e pe cale să debarce, pentru prima dată, în Lumea Nouă. Alături de el - Carl Jung. Deşi a fost nevoie de vreo câteva decenii pentru ca "virusul" plantat de psihanaliştii europeni să îşi desăvârşească perioada de incubaţie în societatea americană şi să explodeze sub formă virală, legendara remarcă a lui Freud s-a dovedit cât se poate de adevărată. Puţini alţi gânditori au influenţat într-o măsură mai mare gândirea occidentală. Puţini alţii au reuşit să producă atâtea mantre culturale. Chiar şi numai pentru asta, A Dangerous Method merită o şansă.  

Hablas romspaniola?

Si? Atunci fă un pas mare de la Timişoara la Barcelona şi encontrează-l pe El Dragon! Adică porneşte-o pe urmele lui Nicole – o chiquită cu autostima tinzând spre zero, ce dă aici peste fascinantul tip cu un uriaş dragon tatuat pe piept, care ar trebuie să o ghideze spre ambasada română, însă de fapt îi deschide o poartă spre dedesubturile lumii interlope. Traseul celor doi prin spaţiul transnaţional româno-spaniol sfidează barierele tradiţionale ale romanului picaresc, ori de dragoste, ori al experimentelor narcotice, ori al imigraţiei. Dragonul Mihaelei Gheorghiţă încapsulează inedit toate aceste direcţii şi câteva în plus, între marginile unui captivant story pe care nu îl laşi din mână până la final.    

Lumea pe care o construieşte e o junglă urbană în care felii de acţiune se juxtapun cu fragmente de discurs mass-media. E un spaţiu aflat mereu între (cel puţin) două ţări, două tipuri de a vorbi şi gândi, două identităţi. Dialectul „romspaniol” al clişeizaţilor căpşunari e combinat cu engleza textelor MTV, cu replici din filmele şi din jocurile video ce populează fondul sonor. Iar vocea care dă tonul narativ este cea a Dragonului însuşi, ce funcţionează ca o Şeherezadă hip-hop, construind, îmbinând şi dezlegând poveşti într-un proces lent dar sigur de seducţie. Pe post de audienţă captivă, Nicole pare să se lase adâncită în mrejele acaparante ale poveştilor Dragonului, devenind totodată actor voluntar în ele şi acumulând energia unei serii de experienţe ce converg către un final surprinzător. Dincolo de experimente lingvistice, romanul Dragonul propune şi o regândire a lecturii, combinând textul clasic cu inserţii grafice care te provoacă să urmăreşti semne şi să descoperi conotaţii secrete între faldurile generoase ale unei poveşti luxuriante.   

Oscar & Lucinda

Scuzaţi excesul de sinceritate şi expozeul poate cam abrupt. Dar îmi asum riscul şi declar: o ador pe Cate Blanchett! Actriţa cu A mare. Cate inspirând/expirând putere şi fineţe într-un amestec nobil, regal, în rolul Reginei Elisabeta (Elizabeth:The Golden Age). Cate cea anti-feminină, întruchipând jemanfişismul boem al lui Bob Dylan în I’m Not There. Cate cea debordând de feminitate vulnerabilă în Jurnalul unui scandal (Notes on a Scandal), sau acaparând ecranul cu un şarm rar, împrumutat fără greş de la Katherine Hepburn în Aviatorul. Cate cea simpatică şi versatilă până şi în exerciţii ludice à la Lord of the Rings. Aparenta manieră facilă cu care îşi schimbă costumele şi măştile, cu care intră în pielea unor personaje atât de diverse, o transformă într-una dintre cele mai talentate actriţe pe care le-am văzut în ultimii ani evoluând pe ecran. De la expresivitatea şi prezenţa puternică pe care le moşteneşte de pe prima scenă pe care a jucat – cea de teatru – şi până la curajul de a modela personaje în mod decisiv pe peliculă, ea posedă şi foloseşte cu succes toate uneltele creării unor intervenţii memorabile. Chiar şi când ele sunt doar episodice într-un film – vezi cazul Aviatorului, care i-a adus şi un Oscar –, rolurile lui Cate Blanchett acaparează întreaga atenţie şi îţi persistă în memoria vizuală/afectivă. Ies în evidenţă la fiecare încercare de a face un rezumat mental al filmului.

Acestea fiind declarate, îmi înţelegeţi, probabil, entuziasmul „din oficiu” în faţa filmului care a însemnat adevăratul debut al actriţei pe marele ecran. Oscar şi Lucinda (1997) se anunţă povestea întâlnirii unui cuplu atins de microbul pariurilor, cândva în anii 1800. El – proaspăt absolvent al şcolii de preoţi, supus aproape fanatic al normelor impuse de sutană. Ea – rămasă orfană în adolescenţa târzie, moştenitoare a unei averi impresionante şi apoi tânără întreprinzătoare în domeniul, pe atunci doar vag explorat, al producerii obiectelor din sticlă. Amândoi – crescuţi în chingile puritanismului britanic, într-o societate în care nimic nu e mai presus decât obedienţa religioasă. Iar aceasta din urmă e interpretată ca datorie de a-ţi refuza orice plăcere, de a trăi întreaga viaţă ca pe o succesiune de reprimări ale propriilor dorinţe. În vreme ce Lucinda (Cate Blanchett) reuşeşte să anuleze cu un zâmbet tirania societăţii puritane, Oscar (Ralph Fiennes) e sclavul ei fără drept de apel. Nesigur, infantil, suferind de retard emoţional – el e victima perfectă. Şi nu numai a celor din jur, cât mai ales a atracţie virale răspândite de jocurile de noroc. Deopotrivă fascinat de ele şi subjugat de un sentiment enorm de vină, Oscar începe să parieze la curse de cai în timpul studenţiei, apoi alunecă rapid pe panta dependenţei. „E ca opiul pentru mine”, mărturiseşte la un moment dat. Jocuri de cărţi, lupte între câini sau curse de cai – orice implică un pariu îi trezeşte interesul şi îi activează viciul. Câştigă mult, dar pentru a-şi calma conştiinţa donează aproape totul către săraci şi biserică, trăind în continuare la limita subzistenţei. De cealaltă parte, Lucinda vede în jocul de cărţi un antidot pentru singurătate. Un mod de a gestiona senzaţia că, după pierderea ambilor părinţi, a rămas complet fără sprijin.

Cate

Les amours imaginaires

French film night. Quebecoise, de fapt. A fost acum câteva seri şi încă păstrez în spatele pleoapelor delirul estetic à la Betrolucci produs de Xavier Dolan în această mică bijuterie fetişistă numită Les amours imaginaires. Iar când spun Bertolucci, normal că mă refer la The Dreamers, care parcă pluteşte în intertext pe tot parcursul filmului. Şi iese la suprafaţă trăgând însetat aer în piept tocmai când camera poposeşte asupra figurii delicios-ingenue a lui Louis Garrel.

Adică fix când mă gândeam că dacă mai văd încă un singur cadru cu Niels Schneider, Adonisul ce emană o satisfacţie de sine la limita greţoşeniei, intru în comă diabetică. 

Printre cadre languroase, de o senzualitate cu umbre depresive, dar totuşi atât de frumoasă încât mi-e imposibil să o traduc în cuvinte, Les Amours Imaginaires mi-a stârnit cheful de a-l reciti pe Monsieur B. Fiindcă ce altceva decât nişte veritabili eroi hedonişti ai consumului sunt personajele lui Dolan? "The great wastrels." Încuibaţi în carapacea lor groasă, incapabili de a dărui, de a crea o legătură puternică cu altcineva. Devoratori solitari de plăceri interşanjabile. Suferind tăcut pe marginea lor.