Feb 28, 2011

Locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America

 
Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu: the fighter nu este - de fapt - personajul principal din The Fighter. Lumina reflectoarelor îi este furată boxerului de către un alt actor, cu mult mai acaparant şi mai viu portretizat. Iar el se cheamă Lowell, Massachusettes. Un orăşel care cu vreun secol în urmă făcea surfing prolific pe valul marelui boom industrial, iar acum zace muribund în lada prăfuită cu locuri-pe-care-nu-vrei-să-le-vezi-în-America. Decăzut, părăginit, eşuat, măturat cu ruşine sub covor. Lowell, oraşul natal al lui Alice - mater familias născătoare de opt copii cum altfel decât rataţi într-un orăşel ratat + unul ce poate fi catalogat ca potenţială excepţie. Lowell, cămin de crack-house-uri în care o mână de addicts contemplează viitorul printre culorile iluzorii ale narcozei, prin fumul unei pipe improvizate.

The Fighter e prea puţin despre cum munca & perseverenţa & sudoarea sunt ingredientele reuşitei, ale clişeizatului vis american. Deşi nu cu ostentaţie, filmul vorbeşte mai degrabă despre comunităţile marginale, uitate, ale unei ţări pe care altfel o cunoaştem mai mult în tonuri de glitter & gold. Iar în scenariul ăsta, falsul protagonist Mark Wahlberg are, până la urmă, un rol perfect ignorabil, pentru că scheletul tabloului suburban-depresiv se sprijină pe jocul lui Christian Bale şi al Melissei Leo. Chestie confirmată frumos azi-noapte, la decernarea premiilor Oscar.


Feb 22, 2011

Reţete cu trompete. Astăzi: comedia à la mall.



1. Se ia o ramă rezistentă la bun simţ.

2. Se tapetează cu umor gros. Bine-bine.

3. Se distribuie umplutura în felul următor: un strat de acţiune legată cu faze facile (preferabil greu verosimile), un strat de glume cu referiri flatuliste, regurgitoide şi/sau onaniste. Apoi din nou un strat subţire, jucăuş- tembelist şi din nou unul hăhăitor. La final se acoperă cu o cremă formată în felul următor:

Se selectează un personaj sau mai multe de genul "om-serios-purtător-de-costum" şi unul sau mai multe de genul "măscărici-fumător-de-marijuana". Se leagă strâns cu o sfoară şi se introduc în câteva contexte clocotinde, ce implică performanţe fizice spectaculare rezultând în semne corporale vizibile (ex: ochi vineţi, haine prăfuite şi rupte, zgârieturi, nasuri sparte ş.a.), apoi se zdrobesc şi se amestecă până devin (un fel de) prieteni.

4. Se adaugă fără economie:

Feb 21, 2011

Un minut greu. Cam cât o statuetă placată cu aur.

Dacă Annette Bening va lua Oscarul pentru rolul din The Kids Are All Right (chestie de care mulţi dintre voi se îndoiesc, îmi dau seama), va fi cu siguranţă datorită acestei scene.

OK, poate şi datorită faptului că filmele în care mari actori joacă personaje cu preferinţe sexuale minoritare tind să atragă atenţie, dar cred că mai ales graţie tuturor lucrurilor care se citesc pe faţa lui Nic în minutul de mai jos.

Furia-dezamăgirea-frustrarea asurzitoare, contemplată mut. Disperarea potolită lent cu o înghiţitură lungă de Alma Rosa din 1998, sorbită cu spatele drept, chiar dacă şira spinării se destramă pe dinăuntru. Senzaţia dilatată că This is it, tot ce a fost important în ultimii douăzeci de ani se năruie în câteva clipe. Iar palma asta usturătoare trebuie primită cu capul sus.

Feb 20, 2011

Mr. and Mrs. Smith...

...celebrating domestic bliss while watching the Zapruder film. In a daring portfolio conceived by Mr. Smith himself, with a little help from photographer Steven Klein.


Feb 19, 2011

We'll always have Paris


14 februarie a trecut, deci e un pic cam târziu pentru sentimentalisme aferente unei sărbători oricum cam goale de sens, I know. Însă povestea lui V. e prea caldă, prea sinceră şi prea croită în ecoul al acestei scene din Casablanca pentru a nu o posta aici. 

Feb 16, 2011

Final fatal

Modelat în cuvinte şi imagini de un maestru desăvârşit al punchline-urilor. Într-un film cu destule dialoguri extraordinare pentru a contrabalansa derapajele periodice ale acţiunii. Adică în Heist, de David Mamet (thx, dedulea).







Feb 13, 2011

Mic dicţionar de argumente imbatabile

„Dacă argumentezi corect, nu greşeşti niciodată”. Acesta este credoul suprem – declarat şi profesat – al lui Nick Naylor, lobbyist şi autor de argumentaţii invincibile în Mulţumim că fumaţi (Thank you for smoking). Sună excelent, dar parcă vă şi aud întrebând: Nu greşeşti nici când ideea pe care o promovezi implică, de exemplu, fumatul? Consumul de alcool? Vânzarea de armament? Nici măcar atunci, ar spune Nick. De fapt, mai ales nu atunci! Testul suprem pentru un persuador de profesie este reprezentat tocmai de astfel de domenii. Hulite şi desfiinţate de atâtea voci, generatoare de atâtea efecte negative, pot fi ele făcute dezirabile în ochii consumatorilor? Întrebare retorică, evident.   

Filmul regizat de Jason Reitman este o lecţie indispensabilă pentru oricine doreşte să înţeleagă fundamentele argumentaţiei fără greş. Subtitlul său ar putea fi „Esenţialul despre practica lobbyului” sau  „O introducere în practica argumentării”. Dar la fel de bine şi: „Cum poţi face un lucru complet imoral să pară perfect acceptabil”. Alături de filme ca Înscenarea (Wag the Dog) lui Barry Levinson, cel de faţă trece satiric în revistă tehnicile de manipulare ce ne ţintesc zilnic pe toţi – sarea şi piperul fiecărui produs mass-media pe care îl consumăm. La fel ca în mai recentul Sus, în aer (Up in the Air), critica lui Reitman stă pitită sub o mască zâmbitoare. Situaţiile şi dialogurile ce condimentează scenariul în care evoluează Nick Naylor sunt cel mai adesea ilariante, iar asta în ciuda contextului nu de puţine ori morbid.

Feb 12, 2011

Cele mai bune filme care nu ne-au atins la corazón

Ideea îi aparţine Adinei şi sună cam aşa. Hai să dăm o raită printre cele mai frustrante experienţe cinefile pe care le-am avut şi să extragem acel film "despre care toată lumea zice că e mega bun şi flawless, dar care nu ne-a atins sub nici o formă, care nu ne-a plăcut de nicio culoare, care ne-a frustrat în vreun fel sau a cărui notorietate nu o înţelegem." 16 bloguri de film au scris despre asta, printre care şi cel de faţă.  

Feb 9, 2011

Detalii, mărunţişuri, nimicuri.


Debutul regizoral al lui Philip Seymour Hoffman nu îţi agaţă atenţia cu acţiuni/imagini spectaculare. Nu te ţine cu răsuflarea tăiată. Nici măcar nu te face să râzi - poate doar să chicoteşti sau să zâmbeşti strâmb din când în când.

În schimb, lentoarea cu care Hoffman îşi lasă camera să alunece prin vieţile personajelor duce la dezvoltarea unei legături empatice în care te trezeşti prins aproape fără să-ţi dai seama. Rutina, nimicurile cotidiene, micile dorinţe şi marile temeri - toate sunt studiate cu o răbdare ce mi-a amintit de filmele lui Alexander Payne. Sau de disperarea molcomă din poveştile lui Raymond Carver.



Feb 8, 2011

"We're gonna RIZE, no matter what"


Sticle sparte, ţevi ruginite, cioburi de faianţă, gunoi. Înainte să devină o locaţie-blazon pentru Los Angeles, Turnurile Watts erau un morman gigant de nimicuri expirate, inutile. Apoi un imigrant italian, fantazând poate la lucrările lui Gaudi, a început să le sorteze şi să le asambleze într-o lucrare de artă nebunesc de ambiţioasă şi revigorant de creativă.


Lucrarea lui Sabato Rodia e o apariţie scurtă, dar cu valoarea unei chei de lectură în fundalul câtorva cadre din documentarul Rize. La fel ca ea, stilul de dans explorat de regizorul David LaChapelle începe ca o formă de exprimare aparent minoră, născută într-un ghetou negru şi sărac al L.A.-ului. Adică dintre comunităţile pe care societatea le tratează adesea drept jetabile. Camera intră nestingherit prin cartiere în care copii/adolescenţi maturizaţi prematur văd viitorul monocolor: fie la închisoare, fie "hustling" şi câştigând un glonte în ceafă într-un conflict stupid dintre gang-uri.


Rize propune un spaţiu pe care îl vedem rar la Hollywood în întreaga sa amploare dezolantă. Asta deşi, geografic vorbind, el se află chiar în curtea uzinei de vise.


Divorţată de hip-hop-ul devenit mainstream, forma de limbaj corporal studiată în Rize surprinde toată încordarea şi violenţa supravieţuirii la marginea societăţii. Melanj de beat-uri agresive traduse în mişcări de dans ce deţin puterea hipnotică a ceremoniilor tribale africane, dansul documentat de LaChapelle devine pentru cei ce-l practică un mod de exorcizare a furiei ce le domină viaţa, a unui rău interior ce altfel explodează autodestructiv.

La fel ca turnurile lui Rodia, dansul părăseşte limitele artificiale ale ghetoului. Documentarul e cu atât mai valoros cu cât urmăreşte începuturile unui mod de exprimare ce azi a fost importat ca limbaj de circulaţie internaţională în universul MTV.

Feb 1, 2011

Turneu neo-burlesc

Fără trupuri de Barbie, fără fasoane de păpuşele ingenue. Trupa neo-burlescă ce face un turneu prin teatre şi cluburi franceze pune la încercare noţiunea "clasică" de erotism în Tournée, filmul distins cu Prix de la mise en scène la Cannes. Dansatoarele desfiinţează curajos tiparele frumuseţii de revistă, iar stilul lor exhibat, autoironic şi flamboaiant plasează show-ul mai aproape de trucurile spectaculare ale ringului de circ decât de lascivitatea unui număr de strip-tease.


Camera lui Mathieu Amalric le urmăreşte cu fidelitate voyeuristă - din cabinele de machiaj în holuri impersonale de hotel, de la after-party-urile cu multă şampanie la puseurile melancolice ale unor artiste pe care vârsta le obligă să se gândească tot mai intens la viaţa de dincolo de scenă.

Fără economie de detalii, filmul e o colecţie picarescă de aventuri şi fragmente de show burlesc, o privire în spatele unor numere scenice de un umor picant. Iar în mijlocul tuturor - strunind filmul din spatele şi din faţa camerei -, Amalric poartă distrat firul poveştii, cu nesiguranţa carismatică a unui pitic afemeiat pierdut printr-o menajerie paradisiacă de femei cu trupuri opulente.